„Revoluție fiscală”, formular 600, impozitare globală, impozitare graduală, scăderea contribuției la Pilon II, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, taxă de solidaritate, supraaccize, cardurile și conturile sunt rele, multinaționalele fac rău, BNR nu scade cursul, ROBOR-ul crește la nivel mondial, Soros e dușmanul țării, statul paralel conduce, guvernul trebuie să cadă, OUG 13 e necesar, pragul la abuzul în serviciu e obligatoriu, legile Justiției sunt atât de necesare încât le trecem sub orice formă, suspendăm Președintele.
Un zgomot infernal provocat în ianuarie 2017, continuat și alimentat zilnic de câțiva oameni a ținut țara în priză. În spatele cortinelor de ceață și fum, petardelor care pocnesc în fiecare zi pe agenda publică, țara merge înainte. O Românie rumegă, disecă, dezbate, se înfurie și se uită la televizor sau comentează pe Facebook toate aberațiile formulate de o coaliție iresponsabilă. O altă Românie face eforturi epuizante să reziste, să rămână la suprafață și chiar să se dezvolte. Uitându-te de la distanță, ai spune că suntem un popor de hamsteri care alergăm în gol, măcinându-ne energia ca să digerăm ce aruncă în public o mână de politicieni sfătuiți de consilierii străini despre cum să ne acapareze toată atenția.
Dincolo de gălăgia care lor le convine mult pentru că ne ține ocupați, țara e ca o casă care nu va fi gata niciodată. Imaginați-vă că aveți un șantier și că schimbați echipele de lucru în fiecare lună. Azi acultați un arhitect, săptămâna viitoare pe altul, luna viitoare schimbați șeful de lucrări, care la rândul lui vine cu altă echipă de ingineri și muncitori. Unul vede casa pătrată și începe să deseneze și apoi să toarne fundația, altul poiectează casa rotundă pe mai multe niveluri și o ia de la capăt
Am avut până acum 22 de miniștri la Educație, nefericitul luptător cu gramatica, Valentin Popa, este al 23-lea. Primul de după 1989 a fost Mihai Șora, astăzi extrem de popular pe Facebook mai ales în rândul tinerilor. 27 de ani, 23 de miniștri, zeci de reforme, schimbări ale examenelor, fabrici de diplome, uite bacul nu e bacul, suplinitori ajunși la catedră fără să știe abecendarul, revoluții în manualele alternative. Trei decenii de schimbări, din care ultimii 2 miniștri au stat câte jumătate de an, iar astăzi situația din învățământ este apocaliptică: plagiate, impostură, peste 2000 de școli cu veceurile în curte, rata abandonului școlar foarte mare, acces limitat pentru elevii săraci la cursuri, salarii mici pentru dascăli.
La Sănătate, România a avut 27 de miniștri până la învestirea cabinetului Dăncilă. Un ministru pe an după 1990. Când tragi linie, statisticile vorbesc de la sine. Ca percepție, avem cel mai slab sistem sanitar din UE, medicii și asistentele au plecat în valuri, infecțiile intraspitalicești sunt cea mai mare grijă a pacienților, statul român nu a fost în stare decât să termine un spital de oncologie la Iași. În rest, spitalele regionale sunt povești la stadiul de proiecte pe care le vântura Olguța Vasilescu la televizor în campania electorală, e criză de medicamente, vaccinuri și tratamente din lipsa cărora mor oameni. După trei decenii cu zeci de reforme, suntem în fața unei premiere: o entitate nonprofit, Asociația Dăruiește Viață, a adunat peste 4 milioane de euro exclusiv din fonduri private, de la 100 de mii de persoane fizice și juridice ca să facă un spital decent pentru copiii bolnavi de cancer.
La Transporturi, România a avut 25 de miniștri (unii cu mai multe mandate). Bucureștiul este singura capitală din Europa care nu e legată de altă capitală prin autostrăzi, regiunile istorice nu sunt interconectate prin autostrăzi sau drumuri de mare viteză, trenurile merg mai încet decât în perioada interbelică, TAROM se prăbușește necontrolat sub conducerile politrucilor de acolo, metroul până în Drumul Taberei este amânat, iar cel până la aeroport este un vis. Cetățenii au ajuns să iasă în stradă și să protesteze ca să înceapă lucrările la autostrada Iași-Târgu Mureș, iar autoritățile răspund prin rezilierea contractelor și reluarea studiilor de fezabilitate de la zero. Astăzi, cei care au condus și partidele lor insinuează că Uniunea Europeană nu ne lasă să ne facem infrastructură. Marți, noul ministru (al 26-lea) a dat extemporale oamenilor din minister. Premierul Dăncilă promite 350 de kilometri până în 2020, ministrul Șova nu avansează cifre. Mai crede cineva că vom ajunge să inaugurăm în următorii 2 ani câte un kilometru de autostradă la 2 zile?
În domeniul fiscal, haosul e stăpân pe toate. Legislația a fost modificată de mii de ori după 1990, ANAF-ul este doar un instrument politic care face controale la comandă (ultimul exemplu este Antifrauda care a descins la sediul unei publicații ce face anchete despre banii liderilor de azi), se introduc și se scot formulare, sistemul digital de evidențe este praf și neînnoit deși cade zilnic. Sunt storși, controlați, abuzați cei care achită taxele, sunt tot timpul scăpați printre degete șmecherii. Inspectorii nu au curaj să intre cu forță în zonele în care evaziunea este cea mai mare- domeniile petrolier, importul de legume din Turcia, portul Constanța. În perioada de boom al consumului stimulat de scăderea taxelor și mici indexări ale veniturilor, colectarea TVA este foarte jos, iar creșterile pe anumite categorii se datorează numai faptului că prin creșterea de la bugetari, statul însuși contribuie cu mai mulți bani (tot publici) la fondurile de pensii și șomaj.
Oricât de mult ar vrea să se decupleze de la falsa agendă publică dictată de partide, antreprenorii fac eforturi supraomenești să nu se scufunde, să înoate la suprafață prin birocrație și decizii politice.
Avem un sistem bancar sănătos în ciuda atacurilor repetate dinspre oamenii politici. Instituțiile bancare reușesc să compenseze lipsa de predictibilitate fiscală și instabilitatea. Acolo unde programele guvernamentale de finanțare a startup-urilor sunt un eșec în 2017, oamenii cu idei de afaceri pot obține finanțări din zona privată. Vă imaginați ce înseamnă să faci un plan de business în care să fie atât de multe variabile- de la curs leu-euro, până la dobânda ROBOR, de la creșterea taxelor și impozitelor, la creșterea salariului minim pe economie.
Apar povești despre încercări disperate de a funcționa pe timp de revoluții fiscale. Ca să nu fie asfixiați de taxe, unii patroni le propun angajaților să devină asociați și să fie plătiți din profit. Alții dau prime ca să compenseze trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat și modificarea salariilor brute, de teamă să nu mai apară vreo taxă. Alții plănuiesc să-și treacă angajații pe salariul minim pe economie și să-i plătească la final de an din dividende. Alții, pur și simplu, și-au restrâns activitatea, au închis puncte de lucru, au dat afară angajați. Toată lumea este în fierbere, revoluția fiscală a vulnerabilizat atât mediul de afaceri, cât și salariații. Toate acestea vor avea efecte asupra pensiilor viitoare, asupra calității vieții după retragerea din câmpul muncii. Într-o astfel de situație, în care statul încurajează munca la gri și la negru, împinge spre optimizări fiscale la limita legii, educația financiară în țara cu cel mai de jos nivel de financial literacy (alfabetizarea financiară) este cu atât mai importantă. Angajații activi de azi trebuie să învețe cum să economisească și unde să investească pentru a nu se prăbuși ca indivizi după 65 de ani.
Într-o societate în care sănătatea, educația, transporturile, cercetarea sunt la pământ, conservarea zonei private de antreprenoriat mic și mare, local și multinațional, creșterea surselor private de finanțare a business-ului devin extrem de necesare. Așa cum presiunea pentru ca entități non-profit ce substituie statul impotent să supraviețuiască și să primească în continuare fonduri din redirectări de la firme și angajați este vitală. Sunt cei care refuză să fie hamsteri alergând în gol să dezbată teme false, sunt cei care au capacitatea să angajeze, să dezvolte, să construiască, să facă spitale și școli într-un stat paralel cu interesele unei clase politice total depășite de nevoile societății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu